O fetita sta cuminte intr-un ungher al unei case parasite de la periferie. Tine o papusa in mana. O bate salbatic, o cearta si ii scoate ochii sa nu o mai vada. Fetita plange amarnic, baietii din fata curtii cu julituri in genunghi iar au batut-o la sotron. Si el, el care i-a zambit atat de frumos acum 10 minute a tranti-o la pamant si a fugit... Fluturasi in stomac, capul greu si ametit, prins intr-un vartej de sentimente confuze preapline de revelatii. Iubesti si nu sti ce. Iubesti si nu intelegi de ce. Iti cauti motive, fauresti o imagine, un hibrit ce iti alina tie ideile si nevoia de a iubi. Noi, femeile suntem bolnave de iubire. Noi nu iubim neaparat persoana, noi iubim iubirea. Atunci cand stii ca cineva se gandeste la tine, o zi urata iti straluceste in sertarul mintii, ploaia capata forme pasionale si carnale, cerul se intinde si tu pasesti cu inima trasaltand si exaltand de ganduri cu pompoane imbracate in haine prea mari. Ne place sa fim amagite, tanjim dupa vorbe frumoase desi suntem si noi constiente ca nu valoreaza 2 bani si ca si vagabondul din colt ar da faliment daca s-ar baga intr-o asemenea negustorie. Dar noua nu ne pasa, ne afundam cu capul inainte si cu inima deschisa. Spre ce? Nici noi nu stim foarte bine, stim doar ca daca nu o facem ziua ploioasa ne apasa si gandurile ne strang.
O melodie obsedanta iti apasa constiinta, un joc iti aminteste de copilarie, o privire te face sa rosesti, o pajiste te lumineaza si tu nu vrei sa pasesti spre realitate. Visezi si iti place. Simti ca povestea asta ai mai auzit-o odata, demult, intr-o zi de iarna plina, in fata focului, la picioarele mamei. De atunci traiesti acelasi principiu, te ghidezi dupa aceeasi poveste, o stii pe dinafara si o intruchipezi in diferite ipostaze: „ Povestea baiatului rau si chitibusar”, „ Visul printul constient de frumusetea lui angelica”, „Rusinea timidul mucalit si pierdut ce nu gaseste drumul spre casa”. Ceea ce nu se schimba niciodata in toate aceste scenarii este dragostea ta ce-ti zambeste timid intr-o zi ploioasa ce lupta sa inviga soarele. Probabil ca incepem sa ne simtim bine atunci cand visele ne sunt vanturate, zambim sardonic cand suntem insultate si tacem supuse cand suntem dominate. De ce facem lucrul acesta? Pai, pentru acele 5 minute in care o privire ne-a cucerit, acele 5 clipe cand soarele a invins ploaia si a stralucit semet pe cerul nostru, pentru acele 5 secunde cand timpul s-a oprit in loc si spatiul s-a deschis in jurul nostru, pentru acele 5 batai in care plamanii nostri s-au umflat cu aerul intepator al unei pajisti insolente si capabile sa inlature mucegaiul uscat de pe constiinta noastra inerta. O fetita se aduna de pe jos. Tine o papausa veche in mana. Papusa teapana are ochii scosi si parul smuls. Sufletul este deschis si inima imbibata de alcool protopanit acolo pentru a vindeca ranile. Fetita isi sufla nasul si iese in fata curtii imbufnata si hotarata sa-i invinga de data aste pe baietii aia rautaciosi la sotron. O noua zi incepe.
O fetita sta cuminte intr-un ungher al unei case parasite de la periferie. Tine o papusa in mana. O bate salbatic, o cearta si ii scoate ochii sa nu o mai vada. Fetita plange amarnic, baietii din fata curtii cu julituri in genunghi iar au batut-o la sotron. Si el, el care i-a zambit atat de frumos acum 10 minute a tranti-o la pamant si a fugit... Fluturasi in stomac, capul greu si ametit, prins intr-un vartej de sentimente confuze preapline de revelatii. Iubesti si nu sti ce. Iubesti si nu intelegi de ce. Iti cauti motive, fauresti o imagine, un hibrit ce iti alina tie ideile si nevoia de a iubi. Noi, femeile suntem bolnave de iubire. Noi nu iubim neaparat persoana, noi iubim iubirea. Atunci cand stii ca cineva se gandeste la tine, o zi urata iti straluceste in sertarul mintii, ploaia capata forme pasionale si carnale, cerul se intinde si tu pasesti cu inima trasaltand si exaltand de ganduri cu pompoane imbracate in haine prea mari. Ne place sa fim amagite, tanjim dupa vorbe frumoase desi suntem si noi constiente ca nu valoreaza 2 bani si ca si vagabondul din colt ar da faliment daca s-ar baga intr-o asemenea negustorie. Dar noua nu ne pasa, ne afundam cu capul inainte si cu inima deschisa. Spre ce? Nici noi nu stim foarte bine, stim doar ca daca nu o facem ziua ploioasa ne apasa si gandurile ne strang.
O melodie obsedanta iti apasa constiinta, un joc iti aminteste de copilarie, o privire te face sa rosesti, o pajiste te lumineaza si tu nu vrei sa pasesti spre realitate. Visezi si iti place. Simti ca povestea asta ai mai auzit-o odata, demult, intr-o zi de iarna plina, in fata focului, la picioarele mamei. De atunci traiesti acelasi principiu, te ghidezi dupa aceeasi poveste, o stii pe dinafara si o intruchipezi in diferite ipostaze: „ Povestea baiatului rau si chitibusar”, „ Visul printul constient de frumusetea lui angelica”, „Rusinea timidul mucalit si pierdut ce nu gaseste drumul spre casa”. Ceea ce nu se schimba niciodata in toate aceste scenarii este dragostea ta ce-ti zambeste timid intr-o zi ploioasa ce lupta sa inviga soarele. Probabil ca incepem sa ne simtim bine atunci cand visele ne sunt vanturate, zambim sardonic cand suntem insultate si tacem supuse cand suntem dominate. De ce facem lucrul acesta? Pai, pentru acele 5 minute in care o privire ne-a cucerit, acele 5 clipe cand soarele a invins ploaia si a stralucit semet pe cerul nostru, pentru acele 5 secunde cand timpul s-a oprit in loc si spatiul s-a deschis in jurul nostru, pentru acele 5 batai in care plamanii nostri s-au umflat cu aerul intepator al unei pajisti insolente si capabile sa inlature mucegaiul uscat de pe constiinta noastra inerta. O fetita se aduna de pe jos. Tine o papausa veche in mana. Papusa teapana are ochii scosi si parul smuls. Sufletul este deschis si inima imbibata de alcool protopanit acolo pentru a vindeca ranile. Fetita isi sufla nasul si iese in fata curtii imbufnata si hotarata sa-i invinga de data aste pe baietii aia rautaciosi la sotron. O noua zi incepe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu